Tacerea mieilor

Mama mea traia intr-o cusca rece, inchisa cu porti metalice. Dupa ce mi-am deschis ochii am putut sa o vad pe mama pret de cateva minute, dupa care am fost dus intr-o alta cusca, unde am trait impreuna cu alti 50 de miei. Imi lipsea foarte mult blana calda si moale a mamei mele – ceilalti miei erau toti mai in varsta si ma loveau mereu cu copitele lor. Nu aveam suficient loc pentru a sta culcati pe podea si oricum nu avea nici un rost pentru ca iti murdareai astfel blana in urina si excrementele celorlalti, asa ca mai bine dormeam in picioare. In fiecare zi eram vizitati de un om imbracat in halat alb care ne dadea de mancare. Mancarea era tare si fara gust, dar el ne incuraja sa mancam pentru ca astfel vom fi frumosi si grasi. Avea dreptate doar ca nu ne cadea prea bine aceasta mancare. Unii dintre noi au devenit atat de grasi ca nu mai puteau sa se tina pe picioare asa ca au fost suspendati pe un suport de lemn si nu mai puteau nici sa se miste. Cu fiecare zi ce trecea se ingrasau tot mai tare. O data pe saptamana ingrijitorul ne injecta tot felul de substante impotriva multor boli specifice mieilor. Aveam mereu dureri de burta si indigestie de la aceste injectii pe care le primeam si in final ne tremurau picioarele.

Incaperea in care stateam era luminata cu lumini puternice. Era printre noi un miel cu blana alba care mereu ne spunea ca afara, ascuns de privirile noastre, exista undeva un bec mult mai puternic si care e capabil sa dea caldura la nesfarsit. Mai vorbea despre niste locuri in care nu exista custi si unde poti fugi cat vezi cu ochii. A mai pomenit de niste pasuni pe care cresc din pamant niste firicele verzi si gustoase. Acest mielusel alb insa nu era iubit de ceilalti miei si ei il credeau un visator incorigibil, un nebun care viseaza cu ochii deschisi. Eu il agreeam pe acest mielusel alb dar rar aveam posibilitatea sa discutam pentru ca in zgomotul facut de ceilalti era uneori practic imposibil sa ne auzim.

Aveam deja 3 luni cand au avut loc cateva lucruri demne de mentionat. Una dintre usi s-a deschis si am fost condus printr-un culoar ingust si intunecat intr-o cusca mai mica. Atunci am avut posibilitatea sa vad, in timp ce cusca a pornit din loc, acel mare bec despre care am auzit ca da lumina si caldura. Am avut norocul sa ajung la marginea custii unde puteam sa vad printre gratii lumea asa cum este ea. Erau foarte multi oameni, iar unii dintre ei erau legati cu o curea de niste animale mici cu parul scurt si se plimbau impreuna. Nu puteam intelege acest lucru, mai ales ca aceste animale scoteau niste sunete infioratoare si se opreau la fiecare colt de strada sa miroase tot felul de lucruri si sa urineze apoi pe ele. Imi era tare mila de acesti oameni dar se parea ca nu puteau sa scape din aceasta curea si astfel acest animal infiorator ii ducea de colo colo. Intr-un alt loc am vazut prin vitrina unei cladiri cum animale similare erau spalate, pieptanate si li se taiau si ingrijeau unghiile. Nu inteleg de ce le iubesc oamenii atat de mult pentru ca nu au nici macar cornite. In secret ma gandeam ca poate acum sunt dus pe acea pasune verde si simteam cum imi bate inima de nerabdare. Am trecut pe multe strazi pana cand am ajuns in final intr-un loc pustiu cu cladiri care pareau a fi parasite. Aici am fost impinsi pe un coridor ingust pe care nu incapea decat un singur miel o data. Eu stiam ca oamenii ne tin pe noi pentru laptele, branza si lana pe care o furnizam si m-am gandit ca poate a venit timpul primului muls. Eram chiar in spatele mielului alb de care va vorbeam si am simtit ca este cam nelinistit. Randul mergea incet inainte. In capatul randului se vedea de departe o poarta neagra pe care cu totii o priveam uimiti. Stateam linistiti in timp ce avansam spre acea poarta. Am ajuns in fata portii si puteam sa auzim prin ea niste sunete sau mai degraba tipete. Dupa cateva momente am auzit gemetele si tipetele de disperare ale prietenului meu, mielul alb. El dadea din picioare de parca ar fi vrut sa fuga si apoi tacere. Atunci abia am inteles ce se intampla cu adevarat. Am incercat sa ma intorc dar locul era prea ingust si ceilalti miei ma impingeau curiosi din spate. Este oare posibil ca oamenii sa nu doreasca de la mine acei mii de litri de lapte si lana pe care le-o pot da timp de o viata, ci mai degraba cei cativa litri de sange din corpul meu? Stiu ca nu sunt decat un biet miel si nu pot sa inteleg acest lucru dar nici timp nu am mai avut sa ma gandesc la asta. Am simtit cum sunt apucat si ca ceva ascutit imi trece prin creier si apoi prin tot corpul. Am simtit trei lovituri, dupa care mi-am parasit corpul.

Eram in afara corpului si puteam sa vad cum corpul meu a fost dus intr-o alta incapere in care era jupuit, taiat in bucati si impachetat. Bucati din corpul meu se gasesc acum in diferite restaurante, magazine alimentare si macelarii. Pentru ca am murit de o moarte violenta, conform cu legile subtile ale universului, eu trebuie din nou sa iau nastere intr-un corp de miel. Daca lucrurile continua in acest fel cine stie cand voi avea parte forma umana de viata? Corpul uman este o binecuvantare pentru ca omul este cea mai inteligenta forma de viata, stapanul si ocrotitorul tuturor entitatilor vii.

Daca vei intra cumva intr-un restaurant si vei vedea scris: Drob de miel: 45 RON - atunci sa te gandesti la mine, si te rog spune o rugaciune pentru mine! Multumesc mult.