
„Oare continuăm să existăm după ce murim, sau totul se termină?”
"Unii privesc sufletul ca pe un lucru uimitor, alţii vorbesc despre el ca despre ceva uimitor, alţii aud despre el ca fiind uimitor, în timp ce alţii, chiar după ce aud despre el, nu sunt în stare nicidecum să-l înţeleagă."(Bgahavad-gita 2.29)
Când soarele apune, în timp ce privim ultimele raze de lumină ale soarelui ce apune la orizont, putem să ne punem următoarea întrebare: „Oare continuăm să existăm şi după moarte, sau odată cu sosirea morţii totul se termină?”
E posibil să ne repezim cu răspunsul: „Desigur, după ce murim, totul se termină!” În tot acest timp ne apare şi zâmbetul pe faţă căci ne aducem aminte de popoarele primitive care credeau că la apusul soarelui, acesta moare, iar în zorii zilei, în dimineaţa următoare, soarele învie din nou. La fel de primitivă poate fi privită şi ideea că după moarte încetăm să mai existăm. Ce altceva poate fi aceasta decât credinţă, pentru că în mod ştiinţific nu o putem demonstra. „Soarele moare în vest şi se renaşte în est. Asta experimmentăm zi de zi! Poveştile despre orbita planetelor să le spuneţi copiilor!”
Această dispută poate continua la nesfârşit, dar subiectul este considerat de cele mai multe ori tabu. Nu vorbim despre acest subiect pentru că – din păcate – după moarte totul se termină. Sau poate nu?
Mulţi oameni cred că omul trăieşte mai departe prin copiii săi. Alţii încearcă să rămână în memoria urmaşilor printr-un obiect: o pictură frumoasă, o clădire impozantă. Prin aceste fapte grandioase încearcă să învingă moartea şi să devină „nemuritori”. O fiinţă vie în schimb, caută fericirea. Cum poate însă cineva să fie fericit după moarte, datorită acestor fapte considerate măreţe? Şi cum poate cineva să fie fericit în timpul vieţii dacă trebuie să fie martor al morţii celor dragi?
„Conştiinţa” corpului şi sufletul
Psihologia şi psihiatria sunt considerate ca domenii care cercetează sufletul din perspectiva ştiinţelor materialiste. Daca oamenii au o problemă spirituală gravă de-a lungul vieţii, apelează la psihologi şi psihiatrii pentru ajutor.
Psihologii care sunt adepţii teoriilor materialiste sunt de acord în mare măsură că trăirile de natură spirituală, ce ţin de suflet, sunt date de de funcţii ale creierului. Dar în acelaşi timp îi deranjează faptul că nu pot explica fenomenele spirituale bazându-se pe proprietăţile creierului. În acest sens a fost făcut un experiment de către psihiatrul şi psihanalistul Székács István (1907–1999) care în articolul său intitulat „Propunere pentru o teorie sănătoasă a creierului” (*), a definit problema în felul următor: „Viaţa spirituală de natură subiectivă – care este guvernată de funcţionarea unor elemente ale conştientului şi subconştientului – se manifestă printr-un sistem ierarhizat al formelor de manifestare a diferitelor emoţii. Emoţiile şi aspectele vieţii spirituale care se bazează pe acestea încă nu au putut fi definite cu ajutorul termenilor ştiinţifici. Dacă emoţiile ar putea fi descrise şi interpretate cu ajutorul termenilor şi legilor ştiinţifice, atunci orice fenomen -inclusiv dele de natură sufletească- ar putea fi descris şi interpretat cu ajutorul termenilor şi legilor ştiinţifice.”
Székács István a propus o posibila rezolvare a problemei. Considerând relaţia propusă de psihologia comparativă dintre stimul şi reacţie, a aplicat celor 1014 sinapse din creier, teoria cantitativă a lui Shannon privind cantitatea de informaţii. În concluzia experimentului său afirmă: „...putem descrie orice particularitate specifică organismelor vii – inclusiv fenomelene de natură spirituală – cu ajutorul legilor generale recunoscute de ştiinţă. Prin urmare se exclud orice fel de diferenţe de principiu dintre sistemele vii şi cele lipsite de viaţă, precum şi faptul că fenomenele vieţii şi în special cele cu privire la viaţa spirituală a omului, ar putea fi influenţate de forţe deosebite, necunoscute ştiinţei.”
Pe scurt, concluzia lui Székács István arată că emoţiile, sentimentele, cunoştintele precum şi manifestările nenumărate ale minţii umane, sunt doar rezultatul interacţiunii unor elemente chimice.
Terapia medicamentoasă utilizată în zilele noastre în psihiatrie se bazează pe această teorie. Adică dacă cineva are probleme sufleteşti şi apelează la un psihiatru, acesta după toate probabilităţile îi va prescrie un medicament cu care va putea să pună capăt suferinţelor. Medicul procedează pe bună dreptate aşa, pentru că dacă el este convins că în spatele fenomenelor sufleteşti se ascund doar nişte reacţii chimice, introducând o altă substanţă chimică în organism, poate restabili echilibrul iniţial. Până la urmă pentru orice vibraţie a sufletului sunt responsabile doar nişte reacţii chimice complicate din creier.
Dar ce se întâmplă cu următoarele cazuri?
Un neurolog britanic John Lorber, a prezentat un caz despre un băiat care a fost internat pe secţia sa, şi avea capul mai mare decât era normal să fie. „Avem un student la facultatea noastră al cărui coeficient de inteligenţă IQ este de 126. A luat nota maximă la examenul de matematică şi este absolut normal integrat din punct de vedere social. Şi cu toate acestea, acest băiat practic nu are creier.”
(Ca şi comparaţie: un om obişnuit are un creier cu greutatea între 1200 şi 1600 de grame. Craniul studentului din exemplul de mai sus, era compus în mare parte din lichid, în loc de substanţă cenuşie.)
Acesta este doar un exemplu din numeroase altele. Toate ne demonstrează că dacă studiem strict proprietăţile materiei, nu vom putea niciodată să descifrăm „secretele” existenţei conştiinţei. Gradul de complexitate al diferitelor forme de materie, nu ne va da un răspuns la această întrebare.
Sufletul nemuritor
„Cei ce văd adevărul au stabilit că nu există dăinuire pentru cel nonexistent (corpul material) şi nici schimbare pentru cel etern (sufletul). Aceasta este concluzia la care au ajuns ei prin studierea naturii amândorora” (**)
Conform cu Bhagavad-gita, una din vechile scripturi sfinte ale Indiei, fiinţa este aceeaşi cu sufletul. Sufletul este nemuritor, şi când soseşte clipa, se dezbracă de corpul material învechit şi nefolositor, şi îşi ia unul nou, aşa cum un om îşi schimbă o haină veche. Dar datorită faptului că noi credem că suntem acest corp, această „schimbare de îmbrăcăminte” este cam dureroasă. Dar sufletul nu moare, ci îşi continuă mai departe călătoria.
Acest corp în schimb este temporar. Are un început şi un sfârşit, de aceea atunci când fiinţa eternă se identifică cu acest corp trecător, se loveşte de o contradicţie enormă. „Nu vreau să mor. Vreau să mă bucur de viaţă, sa fiu pentru totdeauna tânăr. De ce nu pot face asta?”
Conform versetului citat mai sus, nu există eternitate pentru corp, pentru că în fiecare secundă acesta este supus schimbării. Rezultatul acestui fenomen este procesul de creştere şi apoi de îmbătrânire. Corpul nostru care îmbătrâneşte treptat, se îmbolnăveşte şi ne împiedică să ne putem bucura de o viaţă fără probleme. De aceea din când în când trebuie să scăpăm de el, şi să ne mutăm într-un corp tânăr pentru ca să ne putem împlini dorinţele. Dar acest schimb de corpuri este izvorul unor suferinţe neîncetate, începând de la viaţa intrauterină, prin bolile suferite de-a lungul vieţii, apoi neplăcerile cauzate de bătrâneţe şi până la moartea cea înfricoşătoare. Dacă vrem să ieşim din acest cerc al suferinţelor, trebuie să ne descoperimcât mai devreme natura spirituală a sufletului nostru etern. Având această cunoaştere putem să rezolvăm cu adevărat problemele vieţii şi putem atinge starea iniţială a sufletului, acea stare a unei fericiri eterne şi mereu înnoite.
Autor: Szacsíszuta das
* Psihoanaliza şi Ştiinţa, Editura Párbeszéd, Budapesta, 1991.
** Bhagavad-gíta 2.16.